Competența teritorială a instanțelor

Regula generală este că cererea se introduce la instanța domiciliului pârâtului.

Dacă pârâtul are domiciliul în străinătate sau nu are domiciliu cunoscut, cererea se face la instanța reședinței sale din țară, iar dacă nu are nici reședința cunoscută, la instanța domiciliului sau reședinței reclamantului.

Cererea împotriva unei persoane juridice se face la instanța sediului ei principal.

Cererea îndreptată împotriva mai multor pârâți poate fi făcută la instanța competentă pentru oricare dintre ei.

În cazul unor litigii privind bunuri imobile, instanța competentă este numai instanța în jurisdicția căreia se află imobilul.

Succesiunile sunt numai de competența instanței în raza căreia și-a avut ultimul domiciliu defunctul.

Divorțul îl judecă numai instanța de la ultimul domiciliu comun al soților.

În materie comercială, până la sfârșitul lichidării, acțiunile sunt de competența instanței unde întreprinderea își are sediul principal.

Reclamantul are dreptul să aleagă la care dintre instanțele în același timp competente va depune cererea.

Părțile pot conveni, de principiu, prin înscris sau prin declarație verbală în fața instanței, ca cererile referitoare la bunuri să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, au competență teritorială (cu excepțiile subliniate mai sus).

Competența ce revine instanțelor judecătorești în legătură cu arbitrajul aparține instanței care ar fi fost competentă să soluționeze litigiul în fond, în lipsa unei convenții arbitrale.