Elemente de dreptul familiei – divorțul

Dreptul familiei este o ramură a dreptului privat care se ocupă de relațiile din cadrul familiei, relațiile dintre părinți și copii, ocrotirea minorilor aflați în dificultate.

Cea mai întâlnită acțiune din această materie este divorțul.

Divorțul reprezintă unul dintre modurile de desfacere a căsătoriei.

Motive:

În practica judiciară, au fost considerate motive temeinice de divorț:

• refuzul nejustificat al unuia dintre soți de a locui împreună cu celălalt sau separația în fapt (plecarea soțului pârât de la domiciliul comun);

• infidelitatea unuia dintre soți;

• violența morală, fizică;

• existența unei boli grave incurabile de care suferă unul dintre soți, continuarea căsătoriei devenind imposibilă.

Consecințele divorțului cu privire la relațiile personale dintre soți:

• calitatea de soț încetează pentru viitor; fiecare soț divorțat se poate recăsători.

• fiecare dintre soți redobândește numele avut înainte de încheierea căsătoriei. Excepție: soții se pot învoi ca acela dintre ei care a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soț să păstreze acest nume și după desfacerea căsătoriei, cu condiția ca instanța să ia act de învoială chiar prin hotărârea de divorț, iar nu ulterior.

• încetează obligația de sprijin moral dintre soți.

Consecințele divorțului cu privire la împărțirea bunurilor comune ale soților:

Împărțirea bunurilor comune se poate face fie prin acordul soților, fie prin hotărâre judecătorească.

Soții se pot înțelege cu privire la împărțirea bunurilor comune:

• concomitent cu intervenirea hotărârii de divorț;

• în cursul procesului de divorț, fie că învoiala se face în fața instanței, fie printr-un act autentic; în perioada imediat următoare rămânerii definitive a hotărârii de divorț;

• după înregistrarea hotărârii de divorț pe marginea actului de căsătorie.

Dacă soții nu se înțeleg cu privire la împărțirea bunurilor comune, cererea se va putea introduce o dată cu cererea de divorț sau separat, ulterior desfacerii căsătoriei prin divorț. Cota-parte ce se cuvine fiecăruia dintre soți se stabilește în raport cu contribuția sa la dobândirea și conservarea bunurilor comune. În stabilirea aportului fiecăruia dintre soți la dobândirea bunurilor comune se va lua în considerare și munca femeii depusă în gospodărie și pentru creșterea copiilor. Stabilirea contribuției fiecărui soț la dobândirea bunurilor comune se poate face prin orice mijloc de probă, deoarece este vorba de dovedirea unei situații de fapt.

Consecințele divorțului cu privire la copiii minori ai soților:

Instanța este obligată, chiar dacă nu există o cerere scrisă din partea soților, să se pronunțe, prin hotărârea de divorț, și asupra încredințării copiilor minori, ținând seama de interesul acestora.

Pentru a hotărî, instanța ascultă părinții, autoritatea tutelară și pe copiii care au împlinit vârsta de 10 ani.

Învoiala părinților cu privire la încredințarea copiilor nu este obligatorie pentru instanța de judecată.

În cazul în care copilul a fost încredințat unui părinte, acesta exercită drepturile și îndatoririle părintești cu privire la persoana copilului.

Celălalt părinte păstrează dreptul de a avea legături personale cu copilul, precum și de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea lui profesională. Tot celălalt părinte are și obligația de a contribui la întreținerea copilului neîncredințat lui cu o sumă lunară de bani, în funcție de veniturile sale și de numărul de copii aflați în întreținere:

• o pătrime din salariu pentru un copil;

• o treime din salariu pentru doi copii;

• o jumătate din salariu pentru trei sau mai mulți copii;

Părintele care nu plătește trei luni consecutiv cu rea credință obligația de întreținere față de minorul său încredințat celuilalt părinte săvârșește infracțiunea de abandon de familie și riscă pedeapsa închisorii sau amenzii.

Consecințele divorțului cu privire la obligația de a plăti drepturi de întreținere celuilalt soț:

Fostul soț are dreptul la întreținere dacă se află în stare de nevoie datorită incapacității de a munci intervenite înainte sau în timpul căsătoriei. Această incapacitate poate să survină și în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei, însă, în acest caz, să se datoreze unei împrejurări în legătură cu căsătoria.

Fostul soț pierde dreptul la întreținere față de celălalt soț dacă se recăsătorește.

În cazul în care divorțul s-a pronunțat numai din vina unuia dintre soți, soțul vinovat de desfacerea căsătoriei nu are dreptul la întreținere de la celălalt soț decât timp de un an de la desfacerea căsătoriei, iar fostul soț nevinovat pe o durată nedeterminată în timp.

Diferența dintre divorț și nulitatea căsătoriei: Nulitatea căsătoriei intervine ca sancțiune a nerespectării unora dintre cerințele prevăzute de lege cu privire la încheierea căsătoriei, pe când căsătoria desfăcută prin divorț a fost valabil încheiată. Nulitatea produce efecte și pentru trecut (căsătoria se consideră ca și cum nu s-ar fi încheiat), pe când efectele divorțului se produc numai pentru viitor.

Căsătoria este nulă absolut dacă:

• a fost încheiată cu încălcarea dispozițiilor legale cu privire la vârsta matrimonială (18 ani bărbatul și 16 ani femeia);

• a fost încheiată de o persoană care este deja căsătorită;

• este încheiată între persoane care sunt rude în gradul oprit de lege (căsătoria este oprită între persoanele care sunt rudă în linie directă, indiferent de gradul de rudenie, sau colaterală, până la gradul patru inclusiv);

• este încheiată între cel care adoptă sau rudele lui, pe de o parte, și cel adoptat ori rudele acestuia, pe de altă parte;

• este încheiată de alienatul ori debilul mintal;

• este încheiată în lipsa consimțământului viitorilor soți

• între persoane de același sex;

Cererea de divorț este de competența judecătoriei în circumscripția căreia se află cel din urmă domiciliu comun al soților.

Excepții: Dacă soții nu au avut domiciliu comun sau dacă niciunul din soți nu mai locuiește în circumscripția judecătoriei în care se află cel din urmă domiciliu comun, judecătoria competentă este aceea în circumscripția căreia își are domiciliul pârâtul, iar când pârâtul nu are domiciliu în țară, este competentă judecătoria în circumscripția căruia își are domiciliul reclamantul.

Căile de atac: Sentința pronunțată de judecătorie se poate ataca, în 30 zile de la comunicare, cu apel la Tribunal, iar decizia pronunțată de tribunal se poate ataca, în 30 zile de la comunicare, cu recurs la Curtea de Apel.

Excepție: hotărârea prin care s-a pronunțat divorțul prin acordul soților este irevocabilă în ce privește divorțul.

Recunoașterea în România a unei hotărâri privind divorțul emisă de o instanță din alt stat membru UE:

Pentru recunoașterea unei hotărâri străine privind divorțul, cererea se adresează tribunalului de la domiciliul pârâtului sau de la reședința acestuia din România. Dacă nu are nici reședința cunoscută, atunci cererea se adresează tribunalului de la domiciliul/reședința reclamantului. Tribunalul pronunță o hotărâre de exequatur, prin care recunoaște, în România, efectele divorțului pronunțat de o instanță dintr-un alt stat membru.

Legea aplicabilă într-o acțiune de divorț între soți care nu locuiesc în România sau care sunt de naționalități diferite.

Relațiile dintre soți sunt supuse legii naționale comune, sau, în cazul în care au cetățenii deosebite, sunt supuse legii domiciliului lor comun, chiar și dacă, ulterior, unul dintre ei își schimbă, după caz, cetățenia sau domiciliul.

Dacă soții nu au cetățenie comună sau domiciliu comun, relațiile dintre soți sunt supuse legii statului pe teritoriul căruia au ori au avut reședința comună sau cu care întrețin în comun cele mai strânse legături.